Etichete
Am avut una dintre revelaţiile mele la minut despre cum ar trebui totuşi să scriu bloguieli, să mă apuc poate şi de o carte şi să termin, citind pe îndelete, tratatul de teoria generală a dreptului. M-a ţinut în poziţia de drepţi cu un zâmbet ştrengar pe faţă un timp (Ce faci când e epiphany time down at your place? You smile, jot it down criptically and plan to be a genius) şi când peniţa a atins hârtia, reveria s-a materializat într-un rând, mâzgălit aproape instantaneu. Voiam să scriu despre regretul de a nu-mi putea transmite nemijlocit şirul gândurilor, dar mi-am dat seama că defapt asta-i toată măiestria şi aici stă arta: literal în peniţa mea murdară de cerneală dark blue made in China. Ea ar trebui să-mi scrie satisfacţia de a fi gândit că tot ce-am pretins eu a fi înşirat până acum pe blogul asta fără cititori e echivalentul scriitoricesc al unei aşa-zise poze nud în care modelul îşi dezgoleşte timid umărul; şi până şi asta depinde de cultură. Hmph!
Vreau să fiu Socrate.
Şi în plus, nu vreau să scriu literatură.